… ia un verde, ceai, e ceva de citit
The world breaks everyone and afterward many are strong at the broken places - E. Hemingway
De la un copil firav care la proba de rezistență la sport în liceu făcea cu greu 4 ture în loc de 5 și spunea că a terminat … până la probabil primul Cătrună care a terminat un Maraton, și nu oricum, sub 4 ore!
N-am fost niciodată un sportiv desi unii zic că aș avea ceva nativ, eu zic că nu e chiar așa. Acum 5+ ani mă bucuram când dădeam o tură de Buclă de 3km și reușeam s-o termin. Pe vremea aia nici nu știam ce e un maraton, nici nu concepeam să poți alerga mai mult de juma’ de oră, vroiam doar să reușesc Bucla în 15min și ăla mi-era scopul. Fără tehnologie, fară Garmin-uri, fără aplicații, doar cu cel mai ieftin ceas de la Decathlon, o pereche de adidași vechi dar buni (comandați prin cineva, pe vremea când trebuia să ai pe cineva la vamă că să primești ceva de afară) și 2 picioare (de găină).
În timp au venit și rezultatele - greu dar se vedea îmbunătățirea și nici nu mai țin minte dacă am reușit să-mi ating ținta sau nu. Acum realizez că nici nu mai contează, ăla a fost începutul.
Timpul a trecut, am schimbat aerul și țara. Aici sportul este “uitatul la televizor” al românilor: e o cultură, e încurajat, ai competiții locale peste tot și nu trebuie să te duci la oraș să faci ceva. Așa că am continuat ce începusem pe Buclă și timpii au scăzut și distanțele au crescut. Hai cu 5, hai cu 10, hai cu 15 și mai rar un 20. Dar cam atât.
Ne-am înscris la loteria pentru London Marathon, bineînţeles că n-am ieșit la tombolă și nici nu mai știu cum am ajuns la Manchester cert este că s-a înscris Sorina și m-a întrebat dacă nu vreau și eu. Mie îmi trebuie un pic de push să fac lucruri, sunt mai ardelean ca fire, dar odată ce am făcut primul pas, intru deja în acțiune și stiu că o să reușesc, n-am nicio îndoială - doar să nu mă accidentez atât de grav încât să nu mai pot continua, altfel sunt puternic la cap și corpu n-are încotro decât să mă urmeze :)
Așa că m-am dus frumos la antrenoru meu personal, domnu’ Gugăl, am printat un program de antrenament pentru maraton și am început să alerg cum zicea la foaie. Nu am putut să mă țin mereu de el din diverse motive dar una peste alta am făcut probabil jumăte din antrenamente - decent zic eu. Am încercat să merg mai mult pe volum și pe alergări ușoare și lungi, deși astea ușoare nu prea-mi ies niciodată - mereu mă simt așa de bine încât nu-mi vine să merg încet :D
Timpul trece vrei nu vrei și ziua concursului se apropia. Cu o săptămână înainte am ieșit să fac o alergare mai lungă, am reușit 28km dar m-am oprit pentru că începuse să mă doară destul de tare genunchiul drept, ITBS, și n-am vrut să forțez prea mult, aveam de “forțat” în concurs, nu în atrenamente (o abordare greșită, dar nu s-a putut mai mult). Asta a fost cea mai lungă alergare a mea înainte de cei 42+km de la Manchester.
Vine și weekendu cu pricina, Sorina îmi zice încă o data că nu crede că e o idee bună să particip la cursă pentru că nu sunt destul de pregătit (de acord) și nici prea odihnit (de acord și aici, viața e greu) și să mergem doar în plimbare prin Manchester (ea deja hotărâse de luni bune să nu-l facă). Dar și ea știa că și eu pot fi destul de încăpățânat și când am zis că-l fac, îl fac, indiferent de condiții !
Și l-am făcut - 7448
Un an mai târziu
Bucata asta de text care urmează vine după aproape 1 an, pe 9 Martie 2o2o, așa că nu mai e foarte “caldă”. Scriitura rămăsese în draft așteptând să vadă lumina zilei cândva. Și cum azi e corona’virus la servici și lucrez d-acasă, am dat de draftu ăsta.
… dar nu fără sacrificii, că altfel nu rămânea în istorie. Speram să scot undeva în jur de 4 ore, cu un vis nebun de 3:30, dar eram conștient că 3:30 era tare și nu-l puteam susține pe o distanță așa de mare (8min/mile, 5 min/km), dar dacă totuși … ?!
Primu maraton, adrenalină, mii de oameni la start … așa că i-am dat drumu. La început ai tendința să pleci tare, s-a nimerit să fie și un pacer de 3:45 (cred, nu-mi mai amintesc exact) pe lângă mine așa că am mers cu el în ideea să mă țin de el cât pot (dar cu visu să mă țin până la capăt).
Și bagă primii 5k, încă 5k, încă 10k. La 20k mă simțeam bine, ritmu era confortabil, mai rapid decât îmi plănuisem dar mă bucuram (prea devreme) că-l pot susține. Aveam îndoielile mele că o să pot rezista așa până la final dar feedbacku din picioare, inima și plămâni era bun.
Hai să mai vedem încă 10k cum merge. Și au mers bine și aia, și încă 5k la fel.
La km 30 încă eram în grafic, dar de pe la km 35 am început să mă resimt, nu mai eram așa de vioi și picioarele începeau să fie grele, au început durerile. Bagă geluri, suge droguri, doar doar să mă revigorez un pic. Nu prea au avut efect dar măcar eram încă sub control, viteza scăzuse dar rulam la relantiu.
După încă câțiva km, shut down: genunchii mă tăiau, gambele erau blocate, am început un mers alert în speranță să mi se deblocheze mușchii. Fără succes. Nu știu de ce nu am vrut să mă opresc, măcar un pic să-mi revin, tot visam la 3:45-u ăla, hai măcar sub 4 ore, eram nebun :)
Și finishu era atât de aproape, și era și coborâre pe ultima parte (doar nu te așteptai să fie fără dealuri) … nu știu cum am tras de mine, dar am continuat, am alergat pe dureri groaznice de genunchi și mușchi. Un pic (mai mult) cam inconștient, recunosc, dar când iese animalu, creieru se duce la culcare. Și în zare începe să se întrevadă finishu, hai că nu mai e mult, hai că se poate, încă câteva sute de metri.
De unde drq, acolo era doar o curbă, și finishu era peste încă aproape 1km. Pfffff, mai trage iar aer în piept, sapă adânc, și dă-i din craci. Și i-am dat! Și am terminat, sub 4 ore, nu cu mult, dar asta îmi era nivelu, oricât de mult visam / speram eu la ceva mai bun.
Dar cursa nu s-a încheiat aici, echipa mea “tehnică” nu era pe nicăieri. Și cum am alergat fară tehnologie, nici nu aveam cum să dau de ei sau ei de mine. Plus că la finish erau mii de oameni, cam greu să găsești 2 români printre ei. Ne-am găsit într-un final. Și ce mare bucurie pe ei! Ca să aflu că după jumătatea cursei am “dispărut” de pe tracker și n-au mai știut nimic de mine: pe unde sunt, cum sunt, dacă mai trăiesc sau nu. Așa că s-a instalat panica, oficialii nu aveau niciun răspuns, deci au fost câteva ore de neliniște și la ei, n-am suferit singur.
Însă totul e bine când se termină cu bine, am făcut-o și p-asta! Și după 1 an tot cu placere mă uit în spate, chiar dacă și acum mai trag cu genunchii, poate corpu astă de zeu nu e făcut pentru distanțe lungi. Sau poate n-am găsit doctoru/phisio/vraciu care trebuie. Dar mai are niste provocări în plan, nu scapă el asa ușor :D
the Journey continues !
Și asta e melodia atașată momentului, melodie care ne-a însoțit tot weekendul și melodie care mereu o să mă întoarcă acolo, la primul meu maraton